candela

href="http://alliekatzgraphics.com/candle1.php">


Candle - Comments and Graphics Glitter

vineri, 5 noiembrie 2010

Despre Adrian Paunescu

Am primit in email,mi/a atins coarda sufletului si vi/l trimit si voua cititorilor....

Adrian Păunescu s-a stins… Inima monstrului sacru al culturii româneşti, Adrian Păunescu, s-a oprit în noaptea dinspre 2 spre 3 noiembrie. Medicii au făcut eforturi impresionante de a menţine starea de sănătate a poetului pe linia de plutire. În spital, inima şi celelalte organe interne i-au fost susţinute de aparate. Se pare, însă, că moartea e mai puternică decât oricine şi orice…

Adrian Păunescu a fost coordonatorul Cenaclului Flacăra din anii 70. Era basarabean, provenind dintr-o familie a cărui tată a fost condamnat de regimul stalinist la 15 ani de închisoare din motive politice. Adrian Păunescu a fost absolvent de filologie la Universitatea din Bucureşti, după care şi-a început cariera ca scriitor şi jurnalist. Deşi a fost de multe ori acuzat că ar fi fost părtinitor cu regimul Ceauşescu prin poeziile naţionaliste, membrii Cenaclului Flacăra au afirmat că poetul adesea critica regimul şi dictatorul în prelegerile sale. A avut posibilitatea să conducă revista Flacăra ca membru al partidului UTC între anii 1966 si 1969. De ziua poetului, 21 iulie 2010, la implinirea varstei de 67 de ani i s-a acordat “Meritul Academic” pentru creația literară și pentru susținerea proiectelor Academiei Române. Publicaţiile sale sunt nenumărate, constituind un record pentru un poet român în viaţă.

Adrian Păunescu a fost un om cu o energie de titan, capabil să genereze atâta creaţie şi să mobilizeze atâtea valori ale culturii noastre. Pentru un om care are atât de mult de oferit, moartea e întotdeauna o povară. Frica sa de moarte s-a resimţit mult în perioada anterioară morţii, anunţată parcă de inima mult prea slăbită, însă o resemnare s-a putut sesiza. Marea sa dramă este reproşul pe care îl aduce culturii româneşti actuale, care nu mai este ce a fost. E multă superficialitate, sunt multe locuri goale în primul rând al valorilor acestui neam. Toţi “marii” s-au dus, rând pe rând, lăsând în urmă frânturi din fiinţa lor, concentrate în volume, imagini, muzică… A venit şi rândul marelui Păunescu să plătească preţul ultim.

Să îi fie ţărâna uşoară…

“Nu vreau să mor. Nu cred că e timpul să mor. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la moarte. Mai ales că am impresia că şi ea se gândeşte la mine. Şi la alţii. Spuneam, acum câteva săptămâni, că moartea e printre noi. Stă nevăzută în odaie, pe stradă, în avion, la spital. Şi mă gândesc la moarte pentru că prea mor mulţi oameni care dădeau un înţeles noţiunii de om. Prea mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Şi ritmul s-a înteţit. Şi se face întuneric în cultura română. Deodată, se aude un zvon. Care, în scurtă vreme, se confirmă. Şi începem să înţelegem cine au fost ei şi ce trebuia să facem ca să nu le scurtăm vieţile. Nimeni nu e atât de rău încât să n-aibă dreptul unei vieţi lungi.” (Ruleta vieţii – A. Păunescu)

AUTOBIOGRAFIE

Ar trebui, poate, ca, la anumite vârste, semnificative,
Colţuroase, rotunde, mici, mari, cum or fi ele,
Cei care le-mplinesc să aibă dreptul suveran, prerogative
De a decide dacă mai continuă sau se opresc, ei înşişi.

Prea multe evenimente neaşteptate apar, iată,
Indiferent de vârstă, indiferent de meteorologie şi de lume,
Chiar că ar trebui ca fiecare să poată hotărî personal
În ce moment îşi iau rămas bun de la lume şi de la ai săi.

Aceasta nu e sinuciderea, atât de mult hulită de creştini,
Aceasta e doar o soluţie paşnică pentru conflictele
Ce se nasc, astăzi, aproape inevitabil, între generaţii,
Trebuie să existe un loc de odihnă pentru harnaşamente.

Probabil că n-aş fi gândit toate acestea dacă nu simţeam
Că mă aflu în apropierea unei astfel de clipe a despărţirii,
De obiceiurile, de plăcerile şi de durerile vieţii active,
Mă îngrijorează faptul că mă trezesc mai obosit decât mă culc.

Desigur, m-aş putea întreba şi ce-aş putea să fac,
Trecând în rezervă şi trăindu-mi zilele rămase, în odihnă,
Când puţinele ore de somn de care am parte, de ani de zile,
Îmi crează o permanantă şi tensionată stare de vinovăţie.

Am tot scris despre toate, în această viaţă mereu urgentă,
Ambulanţele mele au alergat încolo şi-ncoace la muribunzi,
Am fost implicat şi în naşteri, mi-amintesc şi de nişte nunţi,
Dar astăzi dau telefon ambulanţelor mele să vină la mine.

Astăzi mă sărbătoresc, protejându-mă prin limbuţie, cu cinism
De toată mizerabila tăcere la care, fatal, vom ajunge cu toţii,
După ce viermi şi mai răi decât viermii vor lua puterea
Introducând dictatura de dezvoltare în republica viermilor.

Deocamdată, nu vreau să mor, am încă multe de făcut,
Deşi o minimă stare de panică mă terorizează uneori
Şi-ncep să mă gândesc, speriat, cum trebuie să respir, ca să rezist
Şi să n-o las pe Ana-Maria singură, în ţara tuturor posibilităţilor.

E o vârstă colţuroasă şi rotundă, aceasta pe care,
Prin timpul şi locul în care s-au iubit, mi-au hărăzit-o
Părinţii mei, Floarea şi Constantin, în ciuda Războiului Mondial,
Care-i omorâse mamei tinereţea şi tatălui meu calul rechiziţionat.

Copil şi adolescent, din sărăcia şi suferinţa în care am trăit,
Cu tata – deţinut politic, cu mama – despărţită, tata de când eram mic,
Am acumulat, în iernile în care tăiam lemne pentru bunicii mei,
Şi-n verile, în care munceam alături de ei, energie.

De decenii şi decenii, cu naturaleţe şi disperare, consum
Din acea rezervă de prospeţime a copilăriei mele la Bârca,
Deşi, în ultimii ani, regenerarea se produce cu dificultate
Şi, paradoxal, mă trezesc, adesea, mai obosit, după somn.

Am făcut şi multe greşeli, din inconştienţă sau din încăpăţânare,
Şi probabil că numai atunci când viaţa m-a obligat să fiu înţelept,
Ca să creadă copiii mei în înţelepciunea mea, am devenit înţelept
Şi nici nu am puterea să judec pe imprudentul care fusesem.

Imprudent, imprudent, dar capcanele esenţiale ale vieţii,
Primejdiile care pândesc pe orice tânăr iubitor de glorie,
Nu m-au zdrobit şi, iată-mă, la vârsta pensiei formale,
Întrebând în stânga şi-n dreapta, şi în oglindă, ce am de făcut.

Pentru orice eventualitate, însă, ca la orice intersecţie,
În mod logic, trebuie să opresc şi să aştept semnalul,
E vremea unei cinstite şi severe introspecţii personale:
Cine eşti tu? Ce reprezinţi? Ce mai doreşti de la viaţă?

Întreaga mea viaţă, chiar de dinainte de a fi venit pe lume,
A fost marcată de contradicţii, controverse, incompatibilităţi,
Mama era – de fetiţă - fragilă, artistă, sentimentală şi teoretică,
Tata, în schimb, era dur, era pragmatic, era afon şi eroic.

M-am simţit vinovat că între mama şi tata nu putea fi armonie,
Ea – învăţând singură să cânte la pian şi la vioară, divina de ea,
El – incapabil să îngâne o baladă, însă erou pe front,
Şi deodată am înţeles, târziu, că eu sunt imposibila lor sinteză.

Poate că singura lor clipă de compatibilitate a fost fiul lor,
În rest, ea – dăscăliţă în Basarabia, unde-i trimisese Antonescu,
El – sublocotenent de artilerie, pe frontul antisovietic,
Când a venit armistiţiul tuturor, a intervenit conflictul dintre ei.

Astfel, spre nenorocul meu, care avea să-mi devină, noroc,
Am trăit fără mama şi tata, care s-au despărţit violent
Şi bunicii mei paterni, Ioana, analfabetă, Marin, învăţător,
M-au crescut în lumina credinţei, a moralei şi a limbii române.

După anii de până la intrarea în liceu, la Bârca şi Cârna,
A început umilitoarea, istovitoarea mea fugă prin lume,
Târând dosarul politic al tatălui şi al familiei mele de liberali,
Ferit, pe lângă barierele şi gardurile epocii, să nu fiu interzis.

Mi-am petrecut ultimul an şi anii de facultate, scuzându-mă,
Pentru ca, la 18 ani, atunci când îndeobşte, băieţii se haiducesc
Şi consideră aventura ca singura cale de a-şi cheltui toxinele,
Eu să mă însor, dedicându-mă familiei şi, mai târziu, copiilor.

N-am fost, desigur, un înger, n-am ezitat să mă îndrăgostesc,
În vălmăşagul epocii, de alte şi alte femei, în răzbunare, parcă,
Dar a fost o dragoste mare între cei doi tineri poeţi săraci,
Care şi-au început viaţa într-un subsol, cu pereţii căzând de igrasie.

Am lucrat la lumina zilei, aşa cum am trudit şi umil, în taină,
Pentru familia mea, pentru copiii mei, pentru bunul meu nume,
Am scris poezii şi am descărcat saci cu cartofi cu pământ pe ei,
Poetul Ion Brad m-a ajutat să obţin două camere în Metalurgiei.

Când am putut depune dosarul la facultate, am devenit student,
Împărţind băncile aceluiaşi an universitar excepţional
Cu Ioan Alexandru, Constanţa Buzea, Dorin Tudoran şi alţi
Juni strălucitori ai renaşterii, care tocmai începuse şi continua.

Am lucrat ca student la revista „Amfiteatru”, proaspăt apărută,
Eram îndrăzneţ şi neobosit, înfiinţasem Cenaclul Junimea,
Am refuzat să particip la demascarea lui Virgil Tănase, la o şedinţă,
Am fost ales secretar al organizaţiei U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor.

Geo Dumitrescu m-a chemat, în 1968, la o nouă „Românie Literară”,
Am condus şedinţa tineretului revoluţionar scriitoricesc,
La care a participat Ion Iliescu, pentru libertate şi drepturi,
Şi el a avut curajul să asculte, şi nu rareori, să încuviinţeze.

Am fost invitat personal în Statele Unite ale Americii, în 1969,
Şi Securitatea nu mi-a dat viză, pentru ca la protestul
Ambasadei Americane, Ceauşescu să aprobe plecarea, în 1970,
Şi America a fost pentru mine o experienţă extraordinară.

Altă dată, voi insista, poate, asupra unor momente greu de uitat,
Asupra unor revelaţii şi asupra unor răspântii; acum,
Cât încă pot să aleg, decid eu însumi că forma aceasta succintă,
A autobiografiei mele, nu poate ţine locul dosarului de cadre.

Un apel deznădăjnuit la esenţe se impune acum,
Totuşi, ce rămâne după atâtea decenii de zbucium şi luptă,
Ce se întâmplă cu satisfacţiile, cu titlurile, cu averea,
Şi cum va fi prima zi de după cea din urmă plecare?

Eu am o adevărată pasiune pentru instrumentele de scris,
Mă uit, uneori, la stilourile, la pixurile şi la creioanele mele,
Grupate pe diverse mese şi în diverse sertare din casă,
Mi se pune un nod în gât, gândindu-mă că ele îmi vor supravieţui.

Când eram tânăr, nu credeam că faptul cel mai important
De care se poate învrednici omul, pe lume, e să aibă copii,
Mă corupea gloria, mă atrăgeau călătoriile, idolatrizam femeia,
Voiam să am bani, visam maşini bune, doream casă la munte.

Într-o zi, tatăl Constanţei a băut mai mult şi mi s-a uitat în ochi,
Întrebându-mă noi ce avem de gând, de nu facem copii,
Că, uite, vremea trece şi nişte nepoţi ar fi tocmai buni,
Reproşul lui Petrache Buzea m-a sensibilizat, o spun astăzi.

Astăzi, când nu numai Ioana şi Andrei, ci şi Ana-Maria
Îmi luminează viaţa, trebuie să recunosc, învins şi fericit,
Că nimic n-are niciun gust, în această lume, dacă nu ştii
Să împarţi darurile vieţii cu copiii tăi, dragii tăi copii.

Am simţul ridicolului şi nu-mi pot compune o figură eroică,
Mai ales că îmi cunosc bine slăbiciunile şi defectele
Şi nu mă mai deranjează eticheta pe care mi-au pus-o diverşi
Cum c-aş fi, spre deosebire de ei, o personalitate controversată.

Şi care ar fi de fapt, controversa? Talentul? Caracterul?
Scrisorile personale? Scrierile publice? Totul? Ce anume?
Trecutul? Prezentul? Popularitatea? Singurătatea?
Cenaclul? Faptul că nu beau? Că iubesc? Că exist? Ce anume?

În epoca partidului unic, în care m-am înscris ca să-l fac mai bun,
Am spus şi nu, şi da, cum n-au făcut-o foarte mulţi contemporani,
După monopartitism, ca la o poruncă irepresibilă, de sus,
A început înjurarea mea că am spus da, uitându-se restul.

Nu mai contează, decât pentru oamenii de conştiinţă, împrejurarea
Că eu mi-am asumat dialectica şi am apărat oameni de valoare
Şi m-am bătut pentru idei generoase şi mi se reproşează mie
Ce ar trebui să li se reproşeze lui Stalin, Eisenhower şi Churchill.

Am murit şi am înviat de câteva ori, în 65 de ani,
Probabil că trebuie să mă simt vinovat pentru că, vai,
Am înviat cel puţin cu o dată mai mult decât am murit,
Ca Femios din Odiseea, „eu singur mi-am învăţat meseria”.

Scriam, încă în vremea în care, în nicio cancelarie occdientală,
Nu se vorbea despre căderea comunismului, cu care se colabora,
„Astăzi sunt trist, fiindcă sunt comunist” şi, de asemenea,
Eu am calificat comunismul ca năzărire şi ca ţintă prea îndepărtată.

Eu şi echipa mea am strigat prin sălile de spectacole
Împotriva celor care, prin ministere şi prin alte părţi,
Se îmburgheziseră şi inspirau pustiu şi năşteau morţi
Şi care îşi făcuseră din comunism avere personală.

Las la o parte faptul că eu le spuneam, în faţă, compatrioţilor
Că-i provoc împotriva celor care ne batjocoresc prudent şi crunt,
Semnalând că în tâmpla acelora doarme gustul trădării
Şi că miros, nici mai mult, nici mai puţin, ca o lopată de pământ.

Dar, uite, de ani şi ani, toţi tismănenii din grădina noastră zoologică,
Toţi foştii vigilenţi de ocazie ai bolşevismului covăsit, şi înverzit,
Toţi homunculii produşi în chiuvetele Penumbrei, şi Crimei,
Toţi onaniştii nazistoizi şi-au făcut ţintă din mine, în foile lor.

Sigur, acţiunea lor e veche şi infectă, ea poate fi dată în vileag,
Dar fabrica de etichete a României devastate lucrează
Şi îmi vine să mă întorc la prima strofă şi să cer privilegiul
De a mă retrage, de silă, în pământ, într-o clipă de graţie.

Imitaţia e la modă, în scumpa noastră societate imitatoare,
Doi troglodiţi de la o televiziune contemporană insistă
Cu o filmare a mea, bolnav şi obosit, în urmă cu câţiva ani
Şi vor să-şi convingă telespectatorii că asta fac eu în viaţă, dorm.

Probabil că, într-o zi, dacă mi se va ivi ocazia, voi spune
Ceea ce scrisesem despre Nicolae Dobrin, acuzat că se imbată:
„Dobrin, şi beat, e mai bun decât acuzatorii lui treji!”,
„Strâmbilor, eu, adormit, sunt mai bun ca voi cu ochii deschişi”.

Ea şi el nu sunt nimic altceva decât alţi doi troglodiţi,
Doi mercenari, pe masă, casă, cărora nu le lipseşte farmecul hâd
De a purta gură strâmbă, pe partea dreaptă a feţei, ambii
Deşi aud că, de data asta, nu ei ar fi autorii, să mă scuze.

Dar ce ţară e asta, în care poetul, în săptămâna în care
Împlineşte 65 de ani, în loc să fie sărbătorit, ca predecesorii,
Are parte de sârguinţa tuturor canalelor colectoare?
Şi ce se mai poate închega din atâtea ruine recente?

Ziare puturoase, cu analfabeţi în locurile de comandă,
Injectează, în fiecare dimineaţă, acest popor fără apărare,
Cu otrăvurile, cu interesele, cu idiosincraziile stăpânilor lor,
Asta e libertatea presei? Chem liftul pentru adâncul pământului.

E mult de vorbit despre democraţie şi despre dreptul la opinie,
Mă gândesc, totuşi, că măcar eu aş avea acest drept, după ce
Am scris cândva, în deceniul opt al veacului douăzeci,
„Pe viaţă o dată, pe moarte o dată, opinia mea”.

Toate acestea şi încă altele ca şi ele, mă simt obligat
Să le rememorez, să le retrăiesc, să le regândesc, aţâţat
De voinţa sfertodocţilor agresivi, care-şi trimit viermii
Să-mi invadeze umbra, în aşteptarea cadavrului.

Dar eu sunt prea puţin doritor să cedez acestei terori
Care îmi provoacă mai degrabă silă, decât frică şi care
Mă istoveşte, prin nimicnicia ei, prin perversitatea ei, prin tot,
În acest coşmar În care, arogant, nimicul înfruntă totul.

Şi mă mai distruge o realitate, pe care n-o pot schimba,
Situaţia grea a ţării mele, pentru care n-am instrumente de lucru,
Să pot interveni, eventual la antipozi, eventual în senat,
Ca să ne regăsim liniştea, echilibrul şi fertilitatea.

Ştiu că, printr-o coincidenţă neagră, tocmai astăzi, e cel mai greu,
Când începe să le fie greu şi atâtor altor ţări ale lumii, cel mai greu,
Ne e atât de greu şi nouă, de nici nu avem, nu mai avem
Cui să cerem ajutor, când toţi strigă după ajutor, în infern.

Rând pe rând, toate bogăţiile materiale ale pământului, pe care trăim,
Se epuizează şi nici una dintre ele nu poate ţine locul alteia,
Degeaba ne închipuim noi că putem scoate combustibil din porumb,
Vom inunda străzile pământului, de dor de mămăligă.

Călătoriile devin treptat nişte ocupaţii de lux, nişte excepţii,
Iarna va fi prea frig şi vara va fi prea cald, fără scăpare,
A venit sorocul pentru petrol, pentru cărbune şi pentru păduri,
Balul sătuilor s-a terminat, urmează spitalul flămânzilor.

Nu ştiu dacă aş mai vrea să mă nasc, dacă mi s-ar propune,
Oricum, am venit pe lume fără voia mea, după cum e şi firesc,
Şi constat că nici de moartea mea nu pot dispune în libertate,
Am început să înţeleg asemănarea dintre scenariu şi insectar.

Credeam că s-a rezolvat, în esenţă, chestiunea libertăţii,
Devin, într-un târziu, un fel de marxist al remuşcărilor
Şi trag încheierea că libertatea fără suport material nu durează,
Libere, televiziunile şi ziarele cartelează libertatea.

Această ţară e zvârlită, mereu, din perete în perete,
Tragic zig-zag, când dogmă, când anarhie, când amestec,
Toate cuceririle autentice de după socialism riscă să devină
Frâne, în aceeaşi măsură, transformându-se în inversul lor.

Am priceput mecanismul, aş fi în stare, de azi încolo,
Să-l reproduc la mine-n bucătărie, cinic şi ticălos, cum e,
Proprietatea colectivă era într-adevăr o himeră şi o minciună,
Dar proprietatea individuală devine un adevăr inaccesibil.

Birocraţia socialistă ne scosese din minţi, fără îndoială,
Făcându-ne să visăm o evadare în libertatea capitalistă,
Dar birocraţia capitalistă nu ne mai oferă nicio şansă,
Şi nici n-avem unde fugi, decât în pământ. Dar unde-n pământ?

Tot mai mulţi oameni au început să se gândească serios
Să fie incineraţi, după moarte, şi puşi în borcane,
Câţiva ani a umblat Gyuri Fazekas, cu trista urnă cu cenuşă
A tatălui său, Janos, căutând un loc, unde să-l păstreze.

Se împuţinează pământul, se fură din terenul cimitirelor,
Parcurile, grădinile, livezile, îi enervează pe edili,
E momentul când nu se mai poate iubi fără profit
Şi când toate înmormântările trebuie făcute pe verticală.

Aşa că, măcar sub acest pretext de doi bani, eu amân
Întoarcerea în pământ, cu întregul harnaşament,
Nu vă faceţi iluzii, homunculi narcotizaţi de alchimişti politici,
N-am de gând să trec la rezervişti, puneţi-vă armurile!

Dragă tată, dragă mamă, dragi rude şi dragi prieteni,
Care vă aflaţi în pământ de mai de mult, iertaţi-mă,
Mai am ceva treburi pe-aici, prin lumea vie,
Mai trebuie pierdute şi câştigate câteva lupte de fond.

Metafizica mă cheamă sub zodia singurătăţii,
Dar fizica îmi stă agăţată de sânge şi nu pot pleca,
Fireşte că ar fi de bun simţ o moarte nu prea târzie,
Dar viaţa, fie ea oricât de scârboasă, este incomparabilă.

E ziua mea. E soarta mea. E viaţa mea. Sunt eu.
Decid suveran. Deschideţi fereastra. Sănătate.
Refuz înşelătorul drept de a decide între viaţă şi moarte,
Supravieţuiesc textual. Şi contextual. Doamne-ajută!
15 iulie 2008

Iubite frate Adrian Păunescu, nu suntem o ţară atât de întinsă încât să nu fie auzit până la capătul ei glasul tău, atunci când strigi către bucuriile şi suferinţele neamului.
Nu suntem o ţară atât de mică încât să nu încapă între fluviile ei, între Carpaţii şi dealurile sale harul pe care ţi l-a dat Dumnezeu.
Te rog să te consideri un poet fericit. Eminescu s-a dus în pământ demult şi glasul său fusese auzit abia ieri.
Abia ieri fusese auzit de români geniul harului său peste lătratul atâtor câini.
Glasul tău este auzit azi, lumea fiind mai informată şi mai cultivată în epoca internetului.
Te aude şi Basarabia.
Te iubeşte şi Basarabia.
Te cântă şi Basarabia.
De acolo, de pe culmile poeziei tale, românii basarabeni îşi văd Ţara, iar fraţii tăi de cuget şi duh, Coşbuc şi Goga, Bacovia şi Arghezi, Labiş şi Sorescu, Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu, se bucură acolo în ceruri văzând cum pluteşte printre români lumina poeziei tale.

Să ne trăieşti! La mulţi ani!

Grigore Vieru
15 iulie 2008

Ultima poezie a lui Adrian Paunescu scrisa de pe patul de spital "De la un cardiac, cordial" - VIDEO
Ultima poezie a lui Adrian Paunescu scrisa de pe patul de spital "De la un cardiac, cordial", tradeaza presimtirile poetului legate de trecerea in nefiinta. Redam integral poezia scrisa in 31 octombrie 2010, cu cateva zile inainte de moartea poetului.

"De-aicea, de pe patul de spital / Pe care ma gasesc de vreme lunga,

Consider ca e-un gest profund moral / Cuvantul meu la voi sa mai ajunga.

Ma monitorizeaza paznici minimi / Din maxima profesorului grija,

In jurul obositei mele inimi / Sa nu ma mai ajunga nicio schija.

Aud o ambulanta revenind / Cu cine stie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind / Cu care se trateaza cicatricea.

Purtati-va de grija, fratii mei / Paziti-va si inima, si gandul,

De nu doriti sa vina anii grei / Spitalul de Urgenta implorandu-l.

Eu va salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se stie,

Recunoscand ca patul de spital / Nu-i o alarma, ci o garantie.

Va vad pe toti mai buni si mai umani / Eu insumi sunt mai omenos in toate,

Da-mi, Doamne, viata, inca niste ani / Si tarii mele minima dreptate!".

O MARE PIERDERE PENTRU POPORUL ROMAN! DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA IN PACE SI INGERII SA-I VEGHEZE ODIHNA VESNICA!

http://www.youtube.com/watch?v=XmhoJlmuJrE
http://www.youtube.com/watch?v=BRk-gjAE_ks

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu