de Adrian Paunescu
31/10/2010
Dragii mei compatrioţi,
Vă scriu dintr-o situaţie mai puţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din lagăr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă - Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof.dr.Ionescu- Târgovişte, dr.Mihai Viorel, dr.Cristian Serafinceanu, au tot insistat să mă internez pentru a rezolva în fond durerile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof.dr.Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente serioase şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei performante a momentului. M-am limpezit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform făgăduinţelor, a venit Ambulanţa, cu medici siguri pe ei înşişi, cu brancardieri hotărâţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Ambulanţă m-a costat, din punct de vedere nervos, jumătate de viaţă. Nu-ncăpeam pe targă. Îmi erau ameninţaţi genunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Căutările n-au încetat însă. Mi s-au făcut primele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart acelaşi spital de urgenţă, dr.Beuran şi dr.Brădişteanu. Ei au ajuns la concluzia că problema mea principală e inima. Au decis să mă mute în zona dotată electronic pentru cele mai profunde determinări ale existenţei inimii în pieptul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.
Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul... Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Muncesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Băieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.
O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în înmulţire, cât şi pentru preţurile lor infernale. Eu suferinţele acestui organism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, medicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai am puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă îngână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vieţii ca nişte mari specialişti în sănătate să se aplece asupra ta, să te analizeze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Oricât aş fi de trist, oricât aş fi de disperat, oricât m-aş simţi de captiv în maşinăriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile organismului, glicemia, pH-ul şi, în genere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.
Mâncarea e fadă în spital. Telefoanele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă sărăcă-cioasă şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mine o femeie operată de dr. Şerban Brădişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea nevoie să restituie o parte din recunoştinţă celui ce-o salvase. În secţia unde sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să lase loc circului sau băşcăliei. Noi vorbim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice complicitate cu moartea. Personal, n-am crezut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de semnificaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toată această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la numărătoare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.
Dacă voi reuşi - cu ajutorul marilor medici care mă înconjoară - să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez priorităţile. Suferinţa retrogradează orgoliile. Probabil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească neschimbată, ideea pură, sentimentele curate, disponibilitatea către omenie.
De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se limpezeşte privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascultătoare, menite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile mele devin - prin suferinţa mea - tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să potenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.
Pacat. Nu trebuia sa moara.
Trebuia sa mai traiasca, macar pentru a-si creste nepotii. Trebuia sa mai traisca pentru noi toti cei care l-am iubit, apreciat si-i vom citi oricand versurile deosebie
si o poezie scrisa in ultimul moment al vietii lui
…ultima poezie scrisa in agonie de Adrian Paunescu si transmisa in email unui amic din diaspora…Noiembrie 4, 2010
Eu recunosc ca am facut greseala
De a slavi prea mult conducatorul
Facandu-i ode si-ndemnand chiar sala (sa cante):
Partidul, Ceausescu si Poporul.
Dar nu uitati ca tot eu sunt cel care
L-am criticat si-am insuflat dorinta
De libertate, bunastare si schimbare
Subtil, necenzurandu-mi constiinta.
Am facut si mult bine-n stanga-n dreapta
Atat cat s-a putut, fara sa-mi pese
Periclitandu-mi starea, familia si casa
Dar toate s-au uitat si-s fapte sterse.
De-aceea spun ca ultima dorinta
Sa ma iertati de v-am gresit vreodata
Si-mi fac adanc proces de constiinta
Caci nu e om pe lume fara pata.
As vrea ca sa raman in mintea voastra
Doar un poet ce si-a iubit mult tara
Ce a descoperit si slefuit talente
Ce-au scormonit prin inimi cu chitara.
Trecutul mi-l asum si nu mi-e teama
Nici nu mi-a fost, nu-mi este, n-o sa-mi fie
Nu m-am dezis de clasa proletara
Si am simtit ca am o datorie,
De a starni in mintea tuturora
Si mai ales in suflete de tineri
Ca nu suntem o tara oarecare
Si-avem destin maret si vom fi liberi.
Cand noi cantam in salile-arhipline
Si recitam pe voci de milioane
Visam la Marea noastra Romanie
Si va-ndemnam: Treceti batalioane!
Un dor as mai fi-avut, dar ce pacat
Ca n-am putut opri din cale vremea
Sa vad autostrada prin Carpati
Din Chisinau-Arad cu via Tebea
Sunt unii care ma lovesc si-acuma
Cand m-am urcat la ceruri, ce oroare!
Cuvinte grele-arunca, nesimtire
Si toti vor ca sa cada in picioare
Eu va privesc de-aici de sus, cu mila
As vrea sa fiti mai buni dar nu se poate
Se rasuceste Stefan in morminte
De-atata ura, pizma, nedreptate.
Imi este jena, sila….chiar ma bucur
Ca am plecat de-acolo, dar ma doare
Cand vad valori, talente, caractere
Ce-si fac familiile peste hotare.
Ce sa va spun, romanii mei de bine
Ce-aveti sfiala, bun simt si onoare
Poporul nostru-i cel mai bun din lume! (Sa tineti minte)
Nu lasati tara calcata in picioare.
Nu plecati capul, tine-ti pieptu-n fata
Cu fruntea sus, sa n-o coboare nimeni
Sa va claditi cu totii alta viata
Mesaj catre romani de pretutindeni!
Sa iei aminte tara mea de suflet
Ia atitudine si da raul afara
Unde s-a dus Granarul Europei
Banala tara-industrial-agrara.
Sa iei aminte tara mea de glorii
Cu patima iti spun din nefiinta
Cladeste-ti viitorul pe trei sfinte
Pe munca, educatie, credinta.
In timp ce va imbarbatez de-aicea
Din ceruri si din sfere tutelare
Vad iarasi vorbe grele prin ziare
Pe forumuri, pe la televizoare.
N-am omorat pe nimeni niciodata
Nici cand murim nu ni se mai da pace
La toti gasiti cusururi si reprosuri
Nu mai lasati pe nimeni sa se-mpace.
…ultima poezie scrisa in agonie de Adrian
